I

           

       

            O dată, în secolul trecut, eram io mai mic - vine tata de la serviciu și, misterios, pune niște hârtiuțe tipărite pe masă.

           – T, i, ch... ti-chet, tichet! zice soru-mea, care știa deja să citească.

           – Ce? zic eu.

            – Nu…ce,  poftim! mă articulează Ticu (că așa îi zicem noi lu' tata). Tichet… adică bilet. Bilet de intrare.

           – Aha! mă prefac eu că am înțeles deși nu puteam să pricep ce se va întâmpla la ieșire. Adică, de ce n-a luat și bilet de ieșire? Mă rog, îmi rețin fireasca curiozitate și întreb:

            – Bilete de intrare… la ce?

            – Am primit niște bilete gratuite la birou și nu le-a vrut nimeni! îi spune Ticu lu' Mica (așa îi zicem noi lu' mama). Îți dai seama?! Le-am luat eu imediat și le-am scos și ochii, cum că “Hai, că mă sacrific io!” Ce zici?

            – Eu știu? zice Mica. Nici n-am cu ce să mă-mbrac...

            – Păi ce, io am?!  Și-așa n-aveam nimic de făcut mâine seară. Sau… vrei să stai la Telejurnal!? zâmbește Ticu.

            Aici nu mai resist și intervin:  

            – Bilete la ce ??? urlu ca și când viața mea depindea de acest răspuns.

Întotdeauna făceau așa: nu mă băgau în seamă! Vorbeau niște chestii de neînțeles și fix când începeam și io să prind firul nu mă mai ascultau defel.

            – Bilete de intrare… la ceeee?

            – La  Operetă! zice Ticu, cu o sclipire greu de deslușit.

 

                                                                         (Pauză lungă)

            N-am mai zis nimic. E drept că-mi era și rușine pentru c-am țipat, dar nici nu știam clar ce-i aia “Operetă”. Cum ar veni, îmi era de două ori rușine. Înghit în sec și plec. Mă retrag în dormitor, sub pat.

            Noi ne mutasem de curand “la Capitală”, chiar habar n-aveam ce-i aia… Opereta! Da-mi plăcea așa... la ureche: Tichet pentru la Operetă! Trebuie să fie o doamnă tare cochetă dacă iți trebuie bilet să mergi la ea.  Bașca, statia lu' 318 se cheamă cu numele ei…

            Știu că în spate, acolo la "Operetă", fix în stația de autobuz, era mereu parcată o limuzină infinită. Așa-i ziceam io și cu sorumea:  infinită si bătucită! că pe cat era de lungă pe-atat era de scundă. Eram amândoi fascinați de mașinile bătucite. Văzusem vreo două-trei în București, iar pe restul le vânam din filmele americane: stop a mea!

            Cadillalacul (cum puteam eu să-i zic) roșu și nesfârșit era parcat cu nonșalantă fix în stația de autobuz. Doar așa puteai să-îți dai seama cât e de lung: prin comparație cu 318-le, că erau aproape la fel!

Ei bine, OZN-ul nostru, am aflat eu dintr-o sursă  secretă, îi aparținea “solistului”. Tam-pam-padammmm! Era...Actor ! Nici asta nu știam ce-nseamnă, dar lasă, aflu eu chiar mâine cine-mi sunt Actorul și Opereta lui, care își pot permite singurul Cadillalac din țară!

               „Văduva veselă” a fost un nou prilej să-mi dau seama că multe chestii sunt ciudate și că adulții fac lucruri inexplicabile, cum ar fi că… acum vorbesc - acum îi apucă cântatul! Plus că, dacă e vaduvă de ce e așa de veselă?!

            Oricum, a venit multă lume în vizită la Doamna Opereta (probabil s-o consoleze după decesul soțului, Actorul). Toți musafirii erau bine îmbrăcați, în  frace si beteală . În fotolii, cu mănuși și ocheane pitice, toți tăceau sau vorbeau în șoaptă, la ureche. În sufragerie, care era și de o mie de ori mai luminată, toți vorbeau tare și deodată îi apuca cu triluri. Mi-a plăcut! M-a vrăjit!

            La sfârșit, celor din lumină le-a dat și șampanie în pahare adevărate, de cristal. (Am auzit eu cum oftau două babe pudrate care purtau blănuri dar, ciudat, aveau și evantai). Au mai cântat o dată-n cor și gata: urale nesfârșite, lacrimi reținute, plecăciuni adânci. Te lua cu amețeală și parcă se dăduse drumul la căldură.  Atunci am știut, pe loc și făra ezitare: eu am să mă fac Actor!

            Altă dată, tot în secolul trecut, crescusem măricel, și de câte ori luam 318-le simțeam furnicături și mă-nfigeam rapid la geam: vedeam locul unde-o să mă fac Actor! În ziua aia ne apropiem de stație și ce să vezi? - Pustiu! Nu tu Operetă, nu tu Cadilac!!! Doar nori de praf, basculante, căramizi, șenile. O mămăiță, cu basma și bocceluță, pune măna la gură și jeleste:

            – Maică precistă, ăștia farmă tot! Uite, a culcat și Opereta!

            Rămân fără suflare. Unu, doi , trei, patru - o viață! Dau aerul afară și mă las moale cu capul pe geam. Nu se mai face stație că intră praful. Plâng ușor, stins, ca și când am mai trecut prin alte mii de suferinți:

– Asta-i viața, ce să-i faci!? N-o să mai ajung Actor!      

– Foarte bine că dărâmă, zice unul cu geantă  diplomat, n-ați văzut ce mizerie era?! Așa, mai   

   scăpăm și noi de șobolani!

Poftiiim, șobolani?!  Aiurea, că fusesem io p-acolo de mai multe ori și n-am vazut niciunul. Ce minciună... Auzi la el, șobolani!

 

                                                                             II

 

            Nu îmi iese din cap replica unui cascador abulic, care se lăuda prin anii ‘90 în câte filme a jucat el și c-a avut și replici și bătăi și c-a frânt nu știu câți cai și cel puțin tot atâtea partenere (toate dive, toate doar actrițe în vogă!). Ce mai: tipul era… mușchiul cu sclipici! Replica lui mă obsedează - mă urmărește chiar de dinainte de a fi rostit-o el.

            Filme românești, de reținut, în perioada aia se făcuseră doar două:  “Hotel de lux” și “Șobolanii roșii”.  Într-un târziu, spre dimineață, când șvarțănegărul nostru începuse să mai și respire, cineva mai curajos, sau poate doar inconștient, întreabă:

            – Care este ultimul film în care pot să vă urmăresc?

Replica gimnastului pică scurt, de sus și fără echivoc:

           – “Șobolani de lux”!                            

 

                                                                                  III

 

            De curând, în secolu-ăsta, după multe alte demolări, cumva am reușit s-ajung actor. Și, ce să vezi?   Nimic nu seamănă cu ce știam! Nu tu blănuri, nu tu evantaie: Opereta s-a mutat la mall!

 Sălile de teatru au îmbătrânit și ele... Nimeni nu le mai repară.  “Lasă-le să cadă, poate ieșim mai ieftin așa!” Pe unele le-au și închis că, cică le e frică de cutremur. Cică le e de-un incendiu, de-o calamitate, ceva…

           – Stați liniștiți, nu vă fie teamă că nu scăpați de noi! Suntem primii care simțim primejdia. Nu știți? - de la zoologie: primii care scapă suntem noi, șobolanii. Șobolanii de lux!

 

 

 

Articol publicat în „republica.ro”, 17.01.2016